Nu e nevoie să spun eu prea multe.
Pe Plaja cu suflet, minunile se țin lanț.
Cum spune Poeta-ntr-o poezie
pe care eu aș numi-o Pescărușul:

te las pe tine să vezi cum
Pescărușul sărută soarele
ești vis și jar din focul alb al firii
nu-mi ești nu-ți sunt
suntem din ploi de gând…
nisip din vânt
pe o bancă de lemn nou




Meseria mea este Matematica și orice altceva este un adjuvant. De aceea, ce spun despre ce se întâmplă pe lângă domeniul meu de specialitate este dintr-un dar pe care-l înmulțesc după puterile inimii. Nu pun de la mine nimic. Las să se vadă, pe ici, pe colo, ce zice Poeta, direct, în poezie sau din propria mărturisire. Dintr-o discuție recentă, într-o plimbare pe Plaja cu suflet, Poeta Anne - Marie Bejliu îmi mărturisea:


AMB: Este viața mea în toate cărțile, pentru că nu pot scrie altfel decât ceea ce trăiesc din plin. Aș schimba aerul acela trist, dar iar mă lovesc de bariera chipului propriei vieți și de jurământul, să-i spun, de credință al meu ca scriitor de a fi sinceră cu mine în scris și cu ceilalți. Aș vrea să imprim bucurie totuși simt că bucuria se naște din durere, din înțelegerea ei, din acel verb a deveni tu însuți durerea pentru a o putea trăi și înțelege tot mai bine. Este ca la domesticirea unui animal. Cu cât îl cunoști mai bine, cu atât ajunge să te cunoască și el și asta duce către prietenia reală, profundă. Devii prieten real, profund cu durerea, ea își lasă acutele și transcende în bucurie. Dacă aș accepta compromisul în relația mea cu durerea ar rămâne multe resturi și atunci bucuria simțită, trăită de mine, ar fi un fetiș.


Le-am lăsat pe toate să curgă aproape cum au fost scrise. Am scos practic dintre scrieri pe cele care au însemnat pentru mine lălăiala dintre două blocaje în scris sau treceri de la o fază la alta a evoluției mele ca scriitor. Acelea erau încercări, întinderi de băț către niciunde cu speranța că în acea bâjbâială tot voi prinde la un moment ceva.

YMP: Despre scrierile tale pot spune că-s exerciții de sinceritate, spontane și reflexive. Tocmai pentru că sunt foarte dense, ele nu se descoperă decât acolo unde lectura-i făcută și cu mintea și cu inima. Sub semnul intuiției că “aici se vindecă o rană”, atât Penitențele și Revenirea Cuvântului Dintâi, dar mai ales Candela Epistolei sunt cărți bine structurate ca spații poetice pline, complete și dureroase. O durere din care se iese prin identificarea cauzei rănilor, refuzate la început, acceptate și vindecate, pe o cale, nu de puține ori, inițiatică.


De la cartea "Vindecările", a Doinei Uricariu, în literatura română n-am mai întâlnit Carte de Poezie și proză poetică cu diversitatea tematică și cu deschidere spre toate ungherele sufletului.
De la Suferință la Vindecare, de la Vindecare la Bucurie, de la Bucurie la Fericire, de la Fericire la Recunoștință, de la Recunoștință la Iubirea Aproapelui, de la Iubirea Aproapelui la Iubirea Vrăjmașului, și-n cele din urmă, care acum sunt cele dintâi, de la Toate Acestea la Iubirea lui Dumnezeu. Până aici a fost greu. De aici încep opțiunile, căile le voi exemplifica mai târziu, prin citate.

Pentru a nu mă întinde prea mult, închei cu un citat din Caragiale: “Noi, românii, suntem o lume în care, dacă nu se face ori nu se gândește prea mult, ne putem mândri că cel puțin se discută foarte mult…căci e știut că din discuție răsare scânteia adevărului. Nu e vorba, adesea discutăm cam pe de lături; dar asta o facem tocmai pentru că voim să alimentăm continuarea discuției; dacă n-am da pe de lături, ar înceta poate discuția prea degrabă: ei! atunci de unde ar mai țâșni adevărul?”

YMP, Constanța, 29 decembrie, 2015