|
Biografia Cristache Ionuț
“Daca aș fi fost eu Dumnezeu,
n-aș fi avut nevoie de șase zile
că să creez lumea!
Dacă aș fi clipit,
Ar fi dispărut lumina și ar fi apărut
întunericul, sau invers,
m-aș mai fi gândit.
Ce frumos s-ar fi scurs
umbrele pe pleoapele-mi.
Și printre ochi, de-am plâns
la moartea luminii, s-ar fi iscat
apele lumii.
Unele dulci, majoritatea sărate,
căci dor mi-ar fi
să-mi văd fața în oglinda
a ceea ce-am făcut.
Aș fi pus astfel două oglinzi față-n față,
și cel mai trist ar fi fost că
n-ar pluti nimic între ele-
când am plâns am inventat căderea.
Ce se naște între două oglinzi,
devine o a treia
și universul s-ar fi întors
…la mine.
Dacă inima mi-ar fi bătut o data,
s-ar fi ridicat munți și s-ar fi săpat
gropi.
Pe munți m-aș fi odihnit, după
ce i-aș fi netezit. În gropi
mi-aș fi vărsat ochi,
că să privească ce i-ar fi privit
de sus.
Din inimă s-ar fi născut toate.”
Din unghiul ascuțit spre dreapta
pornit-a-n sus stângul ventricul
spre a începe rotația cordului
în jurul lui și în jurul ei din el.
Ea nu era, și-a pompat
el către vene
,ventriculul către capilare
și la artere s-au întâlnit fiarele
ce s-au făcut la început
și s-a născut ea, din el, cu voia lui.
Fiarele ce curg prin el și prin ea
sunt tocmai de la început.
Așa de vechi c-au ruginit.
Păcat ar fi să curgă rugina
cum curg fiarele pe care stă.
Păcatul nu era făcut încă.
Rugină a rămas pe fiare
și fiarele au ținut rugina
strâns, la piept, că să le asculte
ventriculul stâng cum bat.
Era făcută doar iubirea
,sau iubirea făcuse restul?
S-a rupt de-atât pompat,
bietul ventricul stâng.
S-a rupt în două,
sau în doi.
S-a rupt într-un ea și-un el.
Atât că nu s-a rupt de tot,
cei doi încă mai băteau.
Prea ocupat fiind de bătut,
el n-a mai strâns-o pe ea
la piept, la ochi și la șold
și i-a căzut în mreje sângelui,
ea care nu mai voia să bată
sigură.
Și sângele o vizita mereu
, iar el tot nu bagă de seamă
că îi deschidea ușa
să vină sângele s-o vadă,
ș-apoi să plece fără să-i
întoarcă spatele.
Îi întorcea doar favorul.
Îi aducea mereu aer de afară,
spunea că-i mai curat și că
și ea ar trebui să-l simtă
pe pielea ei, pe bătaia ei.
Ea îi povestea lui
de aer și de-afară,
rânjind spunea el că sunt basme
și-n vise se topea plângând
că el nu bate-atât de tare
încât să spargă pieptul lumii,
să-I scoată pe-amândoi afară.
S-a cunoscut și el cu sângele
prin ea, căci n-apuca să-l vadă
când venea.
Și-a luat și el aer de la sânge,
vrăjit apoi a început visa
că dezgolit stătea în lume
și că urmă să nu mai fie
aer.
Ventriculul apoi i-a rupt
de vene și artere
și i-a lăsat cu capilare
cât să-și împletească
un coș de aer, cât să mai țină
până afară.
ÎI
Au plâns și ea și el
cât pentru trei Elene.
De dor, de frică, de-mpacare
cu gândul la
ce urma să răsară
din întuneric.
Nu mai știau de întuneric.
Plângeau orbește,
pierdeau și aer,
scăpău priviri ce se scurgeau
prin întuneric spre lumină.
Voiau să cadă și ei spre lumina,
doar că uitaseră căderea.
Urlau acum să-nvețe
să se ridice, ori să cadă.
Nu mai știau nici el, nici ea
decât că mai aveau nevoie
de alți genunchi
spre a se ruga
pentru aer.
Și-au tocit picioarele
precum s-au tocit
fiarele de la începutul vremii.
Exact ca fiarele,
au rămas împreună, dar nu știau
dacă din iubire,
sau din frică
de a pierde aer.
Li se uscau lacrimile
pe obraji
și când cădeau jos,
astupau pământul cu
straturi uscate și moarte.
Le murea apa din lacrimi
de la sarea din ele.
Îi durea să țină lacrimile pe obraji.
Din cauza asta cădeau.
Au învățat astfel căderea.
Au învățat că poate să cadă
doar ce e sus.
Lacrimile veneau din străfundul lor
dar cu așa putere că se ridicau la
cer, să fie auzite de ventriculul prim.
Nu le-asculta ventriculul stâng.
Și-atunci se umpleau de sare
și mureau pe obrajii lor
că să cadă pe pământ
și să-l astupe
cu rugi fără stăpân.
Așa a pornit în sus dreptul ventricul.
Spre a-i ierta
și-a-i asculta
ce rugi aprinse-aruncă-n cer
voind să spargă ce însuși sparge.
I-a curățat ventriculul drept
de sare,
le-a spălat genunchii
le-a dat să respire
din nou aer.
Și-atunci ei au crezut că-i Sângele
ce-avea să-i ducă
la altă izgonire,
la alți genunchi tociți,
la alte lacrimi moarte.
L-au prins pe-acesta
și l-au omorât,
fără să știe că de fapt
era de inimă trimis.
L-au ridicat chiar și pe-o arteră
că să îl umple cu aer bolnav
și să se vadă și el gol în fața celor ce sunt goi.
|
Post Consigliato
