De cîte ori iubito de noi mi-aduc aminte,
Oceanul cel de gheață mi-apare înainte.
Pe bolta alburie o stea nu se arată,
Departe doară luna, cea galbenă, o pată
Iar peste mii de sloiuri de valuri repezite,
O pasăre plutește, cu aripi ostenite
Pe cînd a ei pereche ‘nainte tot s-a dus
Cu-n pîlc întreg de păsări pierzîndu-se-n apus
Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare,
Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine, nu, ea moare
Visîndu-se-ntr-o clipă cu anii înapoi ...

Suntem tot mai departe de-olaltă amîndoi
Din ce în ce mai singur mă-ntunec și îngheț
Cînd tu te pierzi în zarea eternei dimineți.