În liniștea de aur a serii, omul ară…
Și plugul greu și boii și el, par jucării
De lemn pe șahul negru și verde din câmpii:
Deasupra lor domnește un cer de primăvară.

În brazda răsturnată, din care germinară
Atâtea azimi albe – dar pentru alți copii,
Adânc înfige fierul, și-n gânduri cenușii
Se-oprește, frânt în două de truda seculară.

Dar n-a văzut alături, tovarășă mai mică,
Pe-o iarbă, cum își duce necazul o furnică,
Precum nici ea într-ânsul n-a bănuit un zeu.

Și-acum când noaptea șterge furnică, om și zare,
Nici unul nu presimte în cer pe Dumnezeu
Ce ară, orb ca dânșii, întinsa înstelare.