Sufletul meu era senin ca dimineața,
dar când mâna am vrut să întind
mi s-a întâmplat la fel ca-n fața unei oglinzi:
chipul din fund n-am putut să-l cuprind.

Stătea picior peste picior și fuma o țigară
scuturând scrumul blazat de atâta monotonie,
ultimele roșcove atârnau ca niște limbi de dulăi
plictisiți c-au fost prost imprimați pe vreo litografie.

Dincolo de peluze un visător oarecare
poate la cine știe ce mansardă în ritmul vieții banal
asculta la gramofon un cântec samoez
privind tramvaiele albastre cu troleu pentagonal.

Eram noi doi: Eu și cu Mine,
pe urmă de atâta plictiseală ne-am certat,
apele erau calme și nimeni în parc
afară de roșcove, încât l-am scuipat.