Acum l-au scos pe călugăr, s-au decis.
Spre eșafod și spre rug îl duc. Nu credea
că nu vor pune-n cântar prestigiul, faptele-i
prea zeloase, și-n fond sutana.
Depășise doar cu puțin punctul limită,
își șoptește când simte vântul.
Se bizuise prea mult pe credința lui
și le-a forțat astfel mâna, își spun bătrânii
prin roșu, sub iadul clopotelor.
Când îl ard, nu pe el îl ard, când îl urcă
sub galantarul spânzurătorii, nu limba-i rea
este smulsă, cât aripile frumoase,
somptuoase, cu care-Angelico-n mânăstire
l-a dotat iscusit pe înger
în scena Bunei Vestiri. Nu credea.
În orice veac prețu-acesta-n vânt.




* Micropoeme și alte poezii; Editura Dacia; Cluj-Napoca; 1975