O, vis de piatră unde va domni
strănoapte! o, jalea-mi grea
de-a nu mai fi,
când ochi-mi n-or mai spicui
nici urmă din lumina ta,
auzul nu-mi va descânta
nici pasul tău nici struna
și ’n mine nu vei cuvânta
nimic pe totdeauna!

cum tot ce sânt
înspulberat de vânt
și de pământ,
să nu mai fiu cu tine una!
seraf de avânt
să nu-mi iau sbor
spre-altarul sfânt
de mistic dor,
să nu te-ador,
să nu te cânt,
fie totul un mormânt –
și soarele și luna!

și din afund de cer,
unde-mi străluci,
tu făclier, tu giuvaier
de gând-mister,
tu numai una
și cea mai scumpă ’ntre năluci,
în care cred, în care sper,
cu mine spulber să te duci
pe totdeauna!