În țara ceea nu deosebești piatra
de pasăre sau duh:
sunt de vată și carton.

Cine vrea își scoate sufletul,
îl pune alături
și-l privește ca pe o ființă streină:
am zărit duhuri de pomi, de păsări, de oameni.

Oamenii-păpuși cântă rugăciune mută:
Dumnezeul lor are barbă albă.
Oameni păpuși și duhuri de vată!
Zâmbete de pastă!
Pomi de cauciuc!
Ochi candizi și ficși!
Culorile sunt palide, nu țipă.
Spațiul are doi metri cubi.
Focul e o cârpă roșie și îl iei cu mâna.

Þara asta a mâzgălit-o, pe carton, un copil.
Copilul visează: nu-l trezi.







* Elegie pentru ființe mici, 1931