Întotdeauna ți-am ascuns această nefericire,
cioclu pe două străzi paralele – surâsul
și necredința, alunecam în smârcul unei
îndoieli prevăzătoare, un instinct artificial
și adorabil a impresiei pe care-o lăsau
fotografiile tale la pian ca într-un imperiu
nomad al existenței, Doamne, devastatoare
granița veșniciei străjuită de centauri
în ceață...

Simțeam că muream, lăsam totul afară
lângă antilopa rănită a dimineții, a unui
coșmar de gheparzi și curcubee în clocot,
un monolog al prudenței era gura ta, religia
unei zile pe care n-am trăit-o, antichitatea
duhului și în această roșie amiază a desfrâului
definit mă cuprinde teroarea amară
și castă a urii.