Pășește-ncet, să nu deștepți tăcerea,
Coboară-ncet ca-ntr-un cavou pustiu
Și-ascunde-ți bucuria ori durerea,

Să te presimt abia, să nu te știu,
Abia să te presimt ca pe-un parfum
De floare scuturată timpuriu…

Căci pe-al tău suflet mândru, orișicum,
O clipă-am fost stapân… Pășește-ncet…
Nu tulbura nici praful de pe drum…

Un clopot e un suflet de poet…
Nici rochia-ți foșnind să nu-l atingă,
Să nu se redeștepte un regret…

Acum când izbutise să se-nvingă
Și gândurile vechi să și le-adune,
O, lasă-l în tăcere să se stingă:

Pășește-ncet… nici un cuvânt nu spune.
Căci de-ai vorbi, ca de subt bolți profunde
De pretutindeni, ca să mă răzbune,

Ecouri mustrătoare ți-ar răspunde.