Strînși în unghere, între bănci de stejar cam calde
De suflul lor ce pute, cu ochii-n lungi plimbări
Spre corul ce străluce, ca-n harp e toți să-iscalde
Cei douăzeci ce urlă cucernice cîntări ;

Ca pe-un miros de pine sorbind parfumul cerii,
Umili în fericire ca niște cîini bătuți
Săracii întru Domnul, stăpînul lor, Mizèrii
Înalță rugi ridicoli, mereu neabătuți.

Pentru femei e bună o bancă dreaptă, după
Un chin de șase zile-ntru Bunul Dumnezeu !
Tot leagănă odrasle,-n ceva ce-aduce-a șubă
Stîlcindu-le, soi straniu de prunci ce plîng mereu.

Acestor mîncătoare de supă sînii-afară
Le ies ; cu ochii-n rugă – că nu se roagă știi –
Privesc cum se prostește, făloasă-așa să pară,
O ceată de puștoaice cu strîmbe pălării.

Afară, frigul, foamea, bărbatul beat, beat criță :
E bine. Înc-o oră; belelele apoi !
- Dar șușotește-alături și fornăie, sughiță
Soboru-ntreg de babe cu guși ce-atîrnă moi;

Aici sînt epileptici, înspăimîntați de lume,
Pe care la răspîntii mai ieri i-ai ocolit ;
Și, scotocind cu nasul în cărți de rugăciune,
Orbi ce-s conduși de-un cîine prin curți necontenit.

Și toți, stropșind credința miloagă și cam brează,
Recită nesfîrșite jelanii lui Isus
Ce,-ngălbenit de palul vitraliu,-n sus visează,
De slabii proști, de răii burtoși departe dus.

Și de mirosul cărnii și-al stofei mucezite,
Scîrbită farsă, sumbră, cu gest respingător;
- Și-orația-nflorește-n expresii ipocrite
Și ia misticitatea un ton prouncitor,

Cînd, soarele din naos pierind – Isuse ! - , grave,
Zîmbind, în vechi mătăsuri, Cucuoanele de prin
Distinse cartiere, dar de ficat bolnave,
Lungi degete să-și moaie-n agheamatare, vin.