Cu lebedele nopții ne-apropiem de toamnă
gutuile au umbre de cer și catifea.
Afară-i încă bine, e lună, crește via;
pe-un foșnet de perdele sosește cineva.

Pe-un foșnet de perdele păianjenul încearcă
misterul unui flutur: teroare și exod.
Vom trece-n amintire această casă, luciul
de carii și iluzii ce-n carnea mea mai rod –

Și ți-aș vorbi de sănii, dar azi nu e zăpadă
decât într-o nălucă albastră, la șosea –
Pe buza ta refuzul și-acum se mai răsfață…
În adorare, lipsa te-a-nlocuit, te va…

Să nu mai vezi că-n urmă s-a vestejit gutuiul
(tot ce-i posibil, poate și noi neexistând),
dar e un echilibru puțin mișcat, fereastra,
misterul unui flutur într-o perdea lucrând…