Aruncați-mi o privire-ndurătoare!
Biet volum, uitat de vreme și de lume,
Fără scoarțe, fără titlu, fără nume...
Sunt ruina unui secol care moare.

Poate sunt o carte dulce și intimă,
Unde jalea unui suflet se răsfrânge,
Poezia dureroasă care plânge
O iubire nențeleasă și sublimă?

Am fost scrisă-n ceasuri albe de veghere,
În genunchi lângă mormântul unei mame;
Poate sunt dezlănțuirea unei drame
Prinsă-n ritmul unui cântec de durere?

Cine știe câte lacrimi de fecioară
N-au sorbit aceste pagini altădată...
Câte inimi n-a făcut oare să bată
Versul meu ce plânge trist ca o vioară?

Aruncați-mi o privire-ndurătoare,
Cel puțin de-nduioșare la gândirea
Că în mine îngropatu-și-a simțirea
O ființă, o nălucă trecătoare!