Văzui cîndva prin munți iberici, ca de lună,
aridă curte, stînci și-o dogorîtă vatră,
o așezare unde om și floare, piatră
își potriveau frumsețea aprigă-mpreună.

În cerc îngust, din care visul nu mai scapă,
un măgăruș se învîrtea-nhămat, subt soare,
găleți să urce în fîntînă, să coboare,
cu truda lui scotea un firicel de apă.

Și jgheabul picura, la capăt să se-aleagă
verdeața firavă a unui strat de humă.
Aci pămîntul n-a fost niciodată mumă.

Măgarul orb, în învîrtire, rar curmată,
subt arșiți adăpa, cu sete, vara-ntreagă,
agave, nalbă, oleandri și mușcată.