Iată Cotmeana. O știu din copilărie, de când
spre seară, nemaiplăcându-mi jocul,
mă întrebam de ce plouă uneori pe pământ
și ce e piatra și focul,
de ce au vrăbiile aripi și zboară
din ulm în arțar, a câta oară
e iar primăvară și vară.

Chipul meu era asemeni cerului gol,
brăzdat în răstimpuri încete de stele,
și umblam toată seara domol,
de teamă, pesemne, ca nu cumva
întrebările să se ciocnească-ntre ele.

Podurile de lemn de pe care privii
albia râului departe în văi
erau pentru mine posibile căi
către miriștile din miazăzi,
iar valurile îmi lăsau în auz
sunete limpezi trecând în culori,
și ziua era tărâm nesupus
în care mă rătăceam uneori.