Noaptea când dormi și-aud cum răsufli,
mă sperii: ăsta-i ceea ce iubesc?
Acest cazan ce gâfâie-ntruna
și toace, acest orfan? - gândesc.
Și-ascult cum fură viață din nimic
acest burduf plăpând, neștiutor,
cu care viața-mi tremură mereu,
mângâiat ori bătut de Dumnezeu.
Tu, viața mea, mecanism secret,
cadru posibil, fluier viu cu aburi
când grăbești, încetinești sau te-oprești
sar în Dunăre și înnebunesc.
Vai, ce nebun sunt că încă mai cred
că nu există un nebun mai mare,
mai înțelept e corăbierul
ce-ncredințează furtunii comoara.
Mă las în genunchi, mă ridic, mă vait
cu ochii-n febra nopții și în spaimă,
și ca bătrân fricos mă tânguiesc:
”Ai grijă, ai grijă.”

Traducere de P. Tóth Irén