Elis, cînd mierla sună chemarea în pădurea cernită
Va veni sfîrșitul tău.
Gura ta în zadar mai soarbe izvorul albastru de munte.

Uită, căci din fruntea ta se-mprăștie
Vechi mituri
Și neînțelesul zbor de pasăre.

Străbați mai departe cu pas uitat
Noaptea plină de răsuri sîngerii
Și brațele le arcuiești în albastru.

Sună mărăcinișul
Pe ochii tăi lunatici.
O! Elis, de mult ai dispărut!
Și doar o floare ți-e trupul
În care un monah întinge degetele de ceară.
Tăcerea a devenit un abis negru

Din care iese o jivină
Care-și închide pleoapele grele.
Și din tîmplele tale cade rouă cernită –
Aurul sfîrșit al stelelor căzînde.