Când pe străzi se întunecă
Și-n albastre pânzeturi apare
Ceva ce de mult s-a dus,
O, cum se clatină pașii răsunători
Și tace capul înverzind.

Mari sunt durate orașele
Și împietresc în câmpie;
Dar cel fără de țară
Cu fruntea descoperită-nsoțește vântul,
Copacii de pe colină;
Adesea-nspăimântată și roșeața serii.

Curând apele murmură
Tare în noapte,
ÃŽngerul atinge obrajii
Cristalini ai unei fete,
Părul ei blond
Împovărat de lacrimile surorii.
Deseori aceasta-i iubirea:
Un mărăcine-nflorind
Atinge în treacăt
Degetele reci ale străinului;
Și colibele sătenilor pier
În noaptea albastră.

În liniște copilărească,
În grâu, unde mută se-nalță o cruce,
Celui ce privește i-apar suspinând
Umbra și trecerea.


Traducere Mihail NemeÈ™