O, cât de domoale-s pădurile verzi
Ale patriei noastre,
Soarele-apune pe colină,
În somn noi am plâns;
Cu pași albi hoinărim
De-a lungul gardului de spini
Cântăreți în vara spicelor
Și născuți din durere.

De pe-acum i se pârguie omului grânele,
Sfânta viță de vie.
Iar în răcoroasa odaie de piatră
Pregătită e masa.
Și celui bun împăcată îi este
Inima-n liniștea verde
Și-n răcoarea înalților pomi.
Cu molcome mâini el împarte mâncare.

Mult e ceva ce veghează
În noaptea-nstelată
Și frumoasă-albăstrimea,
O paloare pășind, răsuflare,
Un cântec de strune.

Sprijinit de colină fratele,
Străinul,
Cel părăsit de oameni, lui îi cădeau
Pleoapele umede
În nespusă tristețe.
Din nori negri
Picură mac amar.

Alb-lunară tace poteca
De-a lungul acelor plopi
Și curând
Se curmă hoinăreala omului,
Dreaptă resemnare.
Bucură și liniștea copiilor
Apropierea îngerilor
Pe cristalină pajiște.



Traducere Mihail Nemeș