La capătul cătunului, o casă
ca și cum alta n-ar mai fi pe lume
de singură ce este.

Fără nume,
ulița duce-n noaptea-ntunecoasă.

Cătunul, făr' să știe, leagă două
mari depărtări, temute amândouă –
pe lângă case,-n loc de șleau, e-o punte.

Când pleci din sat, că-i soare sau că plouă,
poți să te pierzi, pierind ca într-un munte.

Adesea, câte unul, de la masă
ridică-se, și pleacă de acasă,
spre est, către-o biserică, mergând.
Copiii,-n rugi, își plâng pierdutul tată.

Iar unul, răposând la el în casă,
rămâne-acolo,-ntru pahar și masă,
încât ăi mici, cu tatăl lor în gând,
merg la biserica – de el uitată.



Traducere Șerban Foarță