Când pentru mine ceasul de somn bătuse iar,
Când lampa din odaia copilului ieșise,
Lăsându-mă în umbra obloanelor închise,
Ducând cu dânsa ziua cu chip familiar,
Când, singur pe al nopții necunoscut hotar,
Simțeam — cu ce durere! — că tot mă părăsise
Și adormeam departe de ce avusem, mi se
Umpleau de lacrimi ochii și pieptul de amar.
Dar mă trezeam deodată zâmbind în dimineață,
Căci, deschizând oblonul, părinții mei c-un semn
Îmi dăruiau o lume de-azur și de verdeață.
Azi mă gândesc la noaptea coșciugului de lemn,
La tatăl meu din ceruri, la mâna ce-o să vie
Să-mi dea, crăpând mormântul, lumina pe vecie.