XIII

Din toate, numai roză ce-n moarte mai încheagă
O inima de flăcări pe palidul stufiș,
Prin seara prelungită de soarele pieziș
Cum tremură în purpur, îmi este cea mai dragă.
Și numai tămâioasă ce s-a păstrat întreagă
În via pustiită de-al toamnei luminiș,
Acuma când scânteie de brumă prin frunziș,
Mai tare mă închină și locului mă leagă.
Mi-e dor de ce-nflorește sub semnul despărțirii
Și brațele ce albe de gâtul meu s-au prins
Mă țîn când știu că mâne s-or șterge iar privirii.
Minerva-mi spune: — “Uită ce-n pulbere se cerne.
Ciorchini de stele setea ți-o sting și am întins
Iubirii tale cupa petalelor eterne.”