XVIII

Te-am regăsit de mintea-mi cu-atâta mai aproape
Cu cât credeam, ascunso, mai mult că te-am pierdut.
Erai aici, în suflet. Profilul cunoscut
Mă lumina cu umbra lăsatelor pleoape.
Cum am putut să-ți caut pe cer, pe câmp, pe ape,
Nepieritoarea urmă, când trebuia tăcut
Doar să m-aplec în mine puțin, să fi văzut
Înaltă strălucire ce-n lume nu încape.
Te-am regăsit aceeași de ieri, de totdeauna,
Cu chip de muritoare și gând nemuritor.
Ce laudă mai sfântă să născocească struna?
Și-acum, când știu că viersul din suflet nu-mi mai pleacă
Și-n albia lui cântă curatul său izvor,
Pe veci de-acuma poate și lira mea să tacă.