Uneori, mă împiedic de tine prin casă
și atunci, să mă iert, deschid ușița de aur a inimii, scot o floare
și mi-o întind.

Dacă vii pe la mine, prietene, ai grijă pe unde calci – e plin de oglinzi
și de cuvinte aruncate la țintă ca niște cuțite.
(îi mai zăresc uneori un călcâi, răsărind ca o stea a dimineții).

Și dacă mă vezi vorbind singur, te rog, așteaptă puțin!
Termin îndată a mă certa și pun de cafea.
Știți, stimabile prieten, de câteva vieți, mă găsesc tot mai rar
și atunci, ca să coboare în mine, mă cocoț pe planetă și strig:
,,Să ajungi la inima mea, șapte inimi ai a străbate!”

Și fix atunci totul se șterge încet – și pe tine am început să te pipăi -
la modul pinguin, ca și tine, iubesc.
De aceea, propun să ne strigăm în șoaptă unul altuia: ,,Prostule, zevzecule!”
Ba tu, prostule! Ba tu, zevzec fără minte!
Știi că e ora când ea adoarme profund între noi
cu fruntea pe cruce.