Cu cît sînt mai aproape de cel din urmă ceas
Ce numai el scurtează mizeria umană,
Cu-atît văd ce grăbit e al vremii ager pas-
Și să mai sper în vreme e amăgire vană.

Spun gîndurilor mele:Curînd se va topi
Ca neaua huma aspră a trupului. Nu mult
Răstimp de-ale iubirii de-acum vom mai vorbi,
Căci vine potolirea simțirii în tumult.

Cu trupul deodată, speranța se va duce
-Ea care-atît ne-ndeamnă iluzii să nutrim-
Și lacrima, și rîsul, și teama, și mînia.

E limpede cum printre păcatele năuce
Și sterpe, regăsită se nalță omenia.
Și cum ades zădarnic oftăm și suferim!