Arborii se destramă
pe dinlăuntru,
mulțimea boabelor de rouă
bate în coaja lor ca într-o tobă
și nu numără nimeni
nici măcar fructele
grozăvindu-se de forma lor perfectă.
Frunzele ies din singurătate
și, ca niște ferestre,
ne abandonează luminii –
uneori oamenii trebuie
să se facă din nou și niciodată
singurătate n-a fost mai multă…
Fructele se retrag în semințe
și-mi rănesc liniștea.
Maica Domnului stă încă în genunchi
pentru sfârșitu-acest de veac
și, Doamne, cât de îmburuienați
am devenit deodată…
Unde mai este Poezia?
Deși uneori fructele au formă perfectă…