Omul cu o casă de copii
Își muncește țarina-n tăcere,
Învelit în zvon de ciocârlii,
Îmbătat de-un vânt cu iz de miere.

I-a murit muierea de un an
Ca în toamnă-o albă nalbă frântă -
Și el strigă rar către plăvan
Și pășește îndesat și cântă.

Multe-s rânduilelile mai noi!
El le rumegă-ntr-o brazdă trasă,
Și-ntre-un strigăt galeș către boi
Și-ntre pruncii lui rămași acasă.

Fața lui e-un monument ciudat,
Riduri lungi și-adânci - nemișcătoare,
Peste care saltă cadențat
Fire moi și galbene de soare.

Ce furtuni în el ori curcubeie
Își erup secretele văpăi,
Când nervos cămașa își descheie
Și pornește răvășit spre văi?