Măicuța mea a fost să moară,
Și-n țintirimul depărtat
Au dus-o. Singur către seară,
În odăița-i am intrat.

Dulapul sta deschis, și toate
Erau zvârlite-așa cum ea
Și le lăsase-atunci când, poate,
Venise butca să o ia.

Pe scrin deschisă-o cărticică
De rugăciuni și-un biet crâmpei
De socoteli, cu-o bucățică
Din ultimul pesmet al ei.

Citii în carte cum o mamă
Pios imploră harul sfânt
Copiii ei să-i aibă-n seamă...
și inima-mi simții bătând.

Simțeam, cu umede pleoape,
Durerea-n mine-arzând închis;
Și-am apăsat, rupând aproape,
La pieptu-mi slovele ce-a scris.

Apoi, cu tulburare-adâncă,
Fârâmiturile le-am strâns,
Să fi știut că mor, și încă
Le-aș fi mâncat - și-amar am plâns.