Să încercăm așadar (într-o carte ar fi fost
mai simplu – acolo, ajungea să te ridici de pe scaun
într-o amiază, și fără să crezi că ar începe
sau se sfârșește ceva, să părăsești încăperea
cu mobilele bine știute, să cobori, și să mergi un timp
prin amiaza posomorâtă, pe străzile umede,
până ajungi, undeva, la marginea orașului,
Asta într-o carte) – să încercăm însă cu adevărat
să mergem până la capăt – și lăsând deoparte
cărțile, toate, așezarea luminii de pildă
din locul acesta atât de știut, unde ai stat
până acum – să o lași, de la o clipă la alta,
fără putere – și să spui că treci prin pânze de aer
cu apele schimbătoare – mergi, adică, înspre o margine,
unde are să fie totul deschis, asemenea unui ochi
așteptându-te, să te primească acolo. (Vorbe, nu ?
și tot ca într-o carte – coborârea pe străzi, la amiază
către locul unde e cerul imens – ca o povestire cu omul
care deodată s-a ridicat de pe scaun – și a plecat
altundeva – spre o altfel de lumină.
O parabolă despre moartea în lumina uriașă
a unui ochi cu străvezimi înșelătoare, mai încetinite,
și se termină, – și pe urmă închizi cartea),
și e o aceeași lumină posomorâtă, scăzută, îngustă,
jur împrejurul tău – și tu stai mai departe
și îți închipui, doar, vorbe –