Cine m-ar crede dacă
aș zice: “M-am prins și
m-am despicat din
creștet până la brâu,
dar sunt încă vie și
mă plimb fericită cu
soarele și mă bucur de
binefacerile lumii. Onestitatea
nu-i atât de simplă;
onestitatea simplă
nu-i decât o minciună.
Arborii nu ascund
oare vântul printre
frunze și
nu vorbesc în șoaptă?
A treia dimensiune
nu se dă prinsă.
Dacă pietrele
sunt crăpate de cantonieri
pietrele rămân tot pietre;
dar dragostea m-a despicat
din creștet până la brâu
iar eu sunt
vie pentru
a vă spune povestea asta – dar
nu în mod onest;
cuvintele o schimbă. Fie –
aici, sub soarele blând –
o ficțiune, în timp ce eu
respir și
schimb pasul.