Doamna Colette avea nevoie de hârtie albastră,
eu, pentru scris am tot cerul.

Cu crengile stejarilor
mi-e stilul plin de născociri,
bogat, vânjos,
amar ca ghinda.

În umbra deasă de cireși,
prevăzător mi-e stilul, aspru,
prilejuind ivirea tainei.
În miezul țesăturii de mușchi
aud glasul destăinuirilor
și respir tămâia tainei.

Cu scoici înălțate cu brațele,
în naivă mare ai preface cerul,
pragul terasei fiind faleză, plajă.
Și-n ierburi vântul capătă ritmul fără oprire
al talazurilor venind să se spargă de stânci.

Cu norii
se limpezește stilul meu
și gândurile-mi capătă străvezimea rugăciunii.
Stau în fața altarului lui
și norii mei sunt crini.

Scriu chiar cu fluturi,
scriu jocul clipei – acesteia –
ușor e stilul meu
și colorat fugar de curcubeu.