Ce departe esti,întunecata mea iubitã,
prin peretii odãii te vãd ca prin sitã,
si te-aud chemându-mã ca din altã planetã
si-mi scrii poezii pe obrazul de cretã.

E posibil, e posibil oare sã nu pot muri,
sã-ti aud vocea suind treapta noptii,si suind in zi,
sã mã ridic din pat ca o stafie,ca marinarul de veghe,
sã te zãresc în somn de la o mie de leghe ?

Da, e posibil,întunecatul meu iubit,
sã mã auzi cîntînd chiar cînd voi fi murit,
sã mã vezi aieve în cereasca oglindã,
si în pãrul meu stele sã se stingã si sã se aprindã.

Dar sã nu te superi dacã sãrutul meu va fi rece,
dacã dragostea mea ca un frig o sã te sece,
dacã îmbrãtisarea mea te va face sã suferi
aducîndu-ti aminte, nu, sã nu te superi.