Femeia ce se vinde n-o osândiți nicicând.
Nu știi ce grea povară o va fi apăsând,
De câte zile foamea izbește-n fața-i suptă!
Când cu virtutea vântul nenorocirii luptă,
De câte ori, asemenea ei, femei învinse,
Vom fi zărit, firave, cu brațele întinse,
Precum zărești adesea pe-un ram că strălucește
Un strop de ploaie-n care tot cerul se-oglindește:
Îl scutură copacul, el tremură, mai luptă,
Mărgăritar, din care noroiul se infruptă!

Dar cine e de vină? Bogatul cel avar!
Noroiul mai pastrează licoarea de cleștar,
Iar pentru ca aceasta să iasă, pur, din tină,
Să-și ia mărgăritarul splendoarea lui divină,
Ajunge-așa se-ntâmplă cu câte sunt în fire -
O rază de lumină, o rază de iubire.