Pentru ca oroarea lui sa fie perfecta, Caesar, incoltit la piciorul unei statui de nerabdatoarele pumnale ale prietenilor sai, descopera, printre chipuri si lame de otel, pe acela al lui Marcus Junius Brutus, favoritul, poate chiar fiul sau, si atunci renunta sa se mai apere si exclama: Si tu, fiul meu! Shakeaspeare si Quevedoreiau pateticul strigat.
Destinului ii plac repetitiile, variantele, simetriile; cu nouasprezece veacuri mai tarziu, in sudul provinciei Buenos Aires, un gaucho e atacat de alti gauchos si prabusindu-se, il recunoaste pe finul sau, caruia i se adreseaza cu blanda mustrare si lenta uimire (aceste vorbe ar trebui sa fie ascultate nu citite): Mai, sa fie! E ucis si nu stie ca moare doar pentru repetarea unei scene.