La o anume vârstă începi să-ți dai seama cât ești de singur în lume ca om sau ca individ. În realitate nu există nici rude, nici prieteni cu care să poți fi într-o adevărată și desăvârșită comuniune sufletească. Trebuie să înțelegi că menirea omului (de altfel, cred că și a oricărei ființe vii) este să ducă singur o viață în fond solitară. Omul e o lume completă și puternic izolată de toate celelalte lumi omenești. Legăturile cu lumile exterioare sunt doar aparente, în orice caz superficiale. Slăbiciunea și nevoile vieții te fac să-ți închipui că înțelegi pe alții, că iubești și ești iubit și înțeles. Eroare grea despre a cărei realitate dureroasă ajungi să-ți dai seama tocmai în clipele când singurătatea, maiestuoasă și divină, te copleșește mai crâncen.