Se cade, prea scumpul meu prieten, sa-ti atrag atentia asupra unui lucru: oamenii se cauta uneori cu infrigurare, dar lesne li se face lehamite unora de altii; cu toate acestea, lenea ii retine multa vreme laolalta, chiar cand gustul li s-a tocit. Placerea, prietenia,- legaturi subrede- nu-i mai tin legati; ajung robii obisnuintei. Fereste-te de legaturile acestea nespornice, din care invatatura si increderea sunt izgonite: inima ti se usuca si se destrama; imaginatia piere etc.
Pastreaza-ti totusi, fata de toata lumea, blandetea simtamintelor. Pune-ti rabdarea la incercare si invata-te sa cedezi din judecata, asa cum cedam in fata copiilor care nu sunt in stare sa judece si nu pot sa jigneasca.
Lasa-le mai ales celor infumurati aceasta dominare interioara si ridicola cu care se falesc; nu exista alta superioritate reala in afara superioritatii pe care o dau taria sufleteasca si geniul.
Priveste cu aceiasi ochi, daca se poate, si nedreptatea prietenilor; fie ca se familiarizeaza, printr-o indelungata obisnuinta, cu meritele prin care le esti superior, fie ca, dintr-o invidie tainuita, inceteaza de a le mai recunoaste, n-au cum sa te faca sa le pierzi. Fii deci rezervat in privinta aceasta: un favorit admis in intimitatea stapanului sau un servitor prefera, dupa aceea, sa fie alungati, decat sa mai traiasca in situatia lor modesta. Asa sunt oamenii croiti; prietenii tai vor socoti ca au dobandit un fel de superioritate asupra ta cand au ajuns sa-ti cunoasca defectele; oamenii se cred mai presus de defectele de care de care pot sa-si dea seama; de aceea, judecam in lume cu atata asprime actiunile, spusele, scrierile altuia.
Dar iarta-le pana si aceasta cunoastere a defectelor tale si foloasele meschine pe care incearca sa le traga de pe urma ei; nu cauta sa le ceri aceeasi perfectiune pe care par s-o pretinda ei de la tine.
Exista o seama de oameni care au minte si o inima buna, dar plina de susceptibilitati, obositoare: sunt suparaciosi, greu de multumit, atenti la orice gest, banuitori, pizmasi; se supara dintr-o nimica toata si li s-ar parea o rusine sa faca primul pas spre impacare: le este teama sa nu creada cineva ca tot ce aduc ei in societate sunt datori s-o faca. Sa nu dai dovada de slabiciune renuntand la prietenia lor din vanitate sau din manie, cand iti mai poate fi folositoare sau placuta; si, in sfarsit, cand vrei sa-i pui capat, fa in asa fel incat sa creada ca chiar ei te-au parasit.
De altfel, daca iti cunosc taina afacerilor sau a slabiciunilor, sa nu-ti para niciodata rau. Ceea ce nu incredintezi altuia decat din vanitate si fara un rost te duce la o cruda cainta; dar cand nu te-ai dat singur pe mana prietenului decat pentru a prinde curaj in idei, pentru a le indrepta, pentru a scoate adevarul din adancul inimii lui si pentru a-i epuiza, prin increderea acordata, posibilitatile spiriuale, atunci te-ai achitat mai dinainte de tot ce ai acea de suferit.