E incendiul care a desfăcut cele mai brusce ravagii. O șrapnelă pocnind prin iarbă sfârtecă picioarele gușterlor și s-au aprins, ieșind ca rochiile, pe fereastră, flăcări. Vântul lingea sarea cerului zdrelindu-și de stele limba, înăsprind mătasa care plopii în frunze și-au însușit-o. Dar etajele se surpau peste iepurii de casă, pianele începură singure să cânte, învârteau fotoliile un vals, oglinzile se legănau ca apele cu gondola nufărului în serenadă; iar din bufete farfuriile săreau, închipuind o clipă în aer lună, și se aplaudau între ele.
În foc cu pumnii de jar, Voronca trântea ușile, închizând și deschizându-le pentru "ora ceaiului". Fiind de azbest, n-a ars în propriul lui incendiu. Un purgator trecea cu el prin lirica noastră, cădeau ca dudele pedagogii și se stârpea o poezie scarlatinoasă, întinsă peste o bleagă mediocritate. Cu o locomotivă sigură în condei, Voronca e azi un poet cu gări și itinerarii proprii. Cine va cuteza să-l conteste? Cine ar putea, dintr-o lume mioapă, nega strălucirea vie din poemele lui ca animalele? Purtând un vis cu unghiile înfipte în coapsă, convulsiile din el l-au trezit la o auroră care uimește, dezlegând puhoaiele peste munții unor ideale desfaceri. Iată de ce, dragă Ilarie, volumul tău, ULISE, despicând din strigăte pădurea unei voci, deschizând în aer garderoba păsărilor, e un anotimp printre noi.
Și se deschid paginile arate în cer ca ogoarele. Cum a știut ochiul tău să vadă și să domesticească, pe brazdă, baletul ciocârliilor și să umple fără șovăire un glas rotund, de autentic poet? Și am strigat: un tenor cu gâtlejul de argint și azur cântă în acest megafon; un arhanghel se convulsionează printre oameni, frigându-se în zăpezi; o poezie ca o pasăre e închisă în această poezie; o fântână duci în palmă ca o porumbiță și se desface în aer fântâna în evantaiul porumbeilor, în curcubeu ca o cravată o țeși din pupilă și-ți alunecă prin degete mătasa poemului, vântul îți umple, cămașa se umple cu respirarea câmpului, cu gurile stelelor.
Sunt martor, Ilarie, când lui Prometeu pe stâncă i-ai tras două palme și ochiul tău s-a rostogolit ca un ghem de flăcări printre cerbii fugiți din marmură în sângele tău; ai aprins ca pe un candelabru ochii lupilor și bolovanii i-ai prefăcut în pâne, săturându-se vrăbiile înghețate în paharul iernii.
Acum 5 ani, când te-am cunoscut, ți-am adus cel mai stângaci dar: volumul cu poeziile lui M. Săulescu. Þi-aduci aminte? Erai bibliotecarul unui cerc de intelectuali. Prin părul tău, ca fulgii sclipeau neliniștile. Din poezie ți-ai făcut o pijama ca din fluturi și ochiul tău era în fund; unul cu aureolă și cu sfinți ca un altar, celălalt cu taburete înalte, cu zinc și cu esențe ca un bar. Era restriștilor, veghea cea dintâi. Voit prefăcuseși șoimul de pe umăr în bufniță. Ieșit din sălile de gimnastică, te conducea până acasă, ca o tuberculoasă, luna. Apele putrezeau în glezne și lebedele erau albe de spleen.
1924, Anul jazzului, și s-au dezlănțuit cuvintele ascunse ca arama, ai trecut pugilând fantomele cu "75 H.P." De pe balconul "Punctului" ai fost îndelung ovaționat de propriul tău glas și într-un singur circuit stadionul s-a mărit la "Integral"... dar imagina ta mă copleșește, dragă Ilarie, în aroma ta mă lichefiez, statura ta e cu mult deasupra puterii mele, mersul tău îmi frânge creioanele și nu-mi rămâne decât gura ca o pasiune, să te sărute

ROLL