Neînțeles, cum numai lucrurile copilăriei pot fi,
Definitiv întinerit prin plecare,
Câte secunde în viața mea m-am gândit
La bărbatul cu numele Gheorghe,
Copilul cu numele tată?
Credea că munților dintr-un moment în altul
Picioare ca păianjenilor le vor crește
Și vor umbla după credința sa;
Credea că-n piept, sub gratii moi de os,
Purtăm cu toții colonii de păsări
Care așteaptă clipa fericită
Când ne vom hotărî să ne zdrobim;
Credea că viața, ca semințele-ngropată,
Naște în anii următori păduri...
Nu bateți din aripi, voi, cete îngerești,
Nu rostiți adevăruri sub pleoapele lui.
Fiți cuminți, îngeri mici, lăsați-l să doarmă.
Fiți buni, îngeri mari, lăsați-l să creadă.
Nu-i spuneți nimic, nu-l tulburați
Pe naivul meu tată,
Pe tragicul Gheorghe.