Credeam că suntem înțeleși în veșnicie,
înlăturând cuvintele de alții mințite,
schimbând în sărutare sufletele alipite,
chiar suferința întregind o sfântă bucurie.

Sortiți a fi legați din alte vieți,
ne-apropiase peste lume o simțire mai firească,
în mine zâmbetul tău trebuie să înflorească,
amurg îngenuncheasem albei dimineți.

Mâinile până-n inima au mângâiat.
Privirea în privirea ta oglindea dorul.
Îmi erai liniștea și iți trăiam fiorul,
miruind fruntea - într-un gând curat.

De mult în tine dragostea s-a stins, pe când în mine crește...
Mormânt îi sapă depărtarea și tăcerea.
Dar tot mai binecuvantez neagră durerea.
Când nu-ți mai sunt, în sufletu-mi făptura ta se veșnicește.