Când ai plecat, zâmbind, din casa noastră,
Din odaita plină de senin,
În grabă, ai uitat o floare-n glastră
Și pijamaua ta de "crepe de chine".

Sărmana pijama cu flori bizare,
În care-ai râs atât, nici nu credea
Ca va veni o zi amară-n care
Ai să ne uiți, pe mine și pe ea.

De-atunci, ședem în fiecare seară
În fața sobei pline de cărbuni
Și depănam povestea iar și iară,
Ca doi prieteni buni.

Știind c-atât de mult îți fuse dragă,
O-mbrățișez sub vraja din amurg,
Prin falduri îmi adorm privirea vagă
Și-i mângâi fiecare brandenburg.

Și noaptea, prin apusuri cristaline,
Când dorul sparge-al lacrimilor dig,
O culc in pat alăturea de mine
Și-o invelesc, ca să nu-i fie frig.