E-o groapă cu verdeață, în care-o apă cîntă,
De ierburi nebunește prinzînd fîșii de-argint,
Iar soarele-n amiază din mîndrul munte-mplîntă
Săgeți : e o vaiugă de raze vii mustind.

Cu capul gol, cu gura deschisă doarme-oșteanul,
Un tînăr stînd cu ceafa în fragede lăptuci;
El, palid, zace-n iarbă întins sub nor, sărmanul,
Lumina-l plouă-n patul acestei verzi văiugi.

Pricioarele ținîndu-și în gladiole, doarme
Zîmbind, precum copilul în timpul bolii calme :
Cald leagănă-l, Natură, căci frigul l-a pătruns !

În nări nici nu mai simte mireasma-ncîntătoare;
Cu mina pe piept pusă, el doarme în plin soare.
De două roșii găuri în dreapta e străpuns.