Când vei dormi de-a pururi, frumoasa mea cea brună,
Într-un mormânt de piatră și marmură lucioasă,
Având drept pat de-odihnă, și-n loc de-o dulce casă,
Cavoul trist și umed și-o groapă prea-comună;

Când piatra peste pieptu-ți sfios va apăsa
Și peste șoldul moale de-o leneșă-alintare,
Și-a inimii bătaie pe veci o va curma
Oprind pe totdeauna nebuna-ți alergare;

Mormântul, confident în visu-mi nesfârșit,
- El care pe poet întruna îl iubește,
În nopți de insomnie îți va vorbi șoptit:

,,Nebună curtezană, la ce-ți mai folosește
Că ceea ce plâng morții, tu n-ai vrut să-nțelegi?''
Și drept mustrare, viermii te-or roade ani întregi.