Te iubesc la zece dimineața și la unsprezece, și la doisprezece ziua. te iubesc din tot sufletul și cu tot trupul
uneori în după-amiezile ploioase. Dar la două după-amiaza
sau la trei când încep să mă gândesc la noi amândoi și tu te gândești la mâncare sau la munca de peste zi sau la recreațiile pe care nu le ai. Încep să te urăsc în tăcere, jumatate din ură o păstrez pentru mine.

Apoi revin la iubire când ne culcam amândoi și simt că ești făcută pentru mine într-un anume fel. Mi-o spune genunchiul tău sau pântecele și mâinile mele se conving de asta și nu există un alt loc unde să vin, unde să plec un alt loc mai bun ca trupul tău. Vii toată spre mine ca să mă întâlnești și amândoi dispărem o clipă ne băgăm în gura lui Dumnezeu până când îți spun că mi se face foame sau somn.

În toate zilele te iubesc și te urăsc iremediabil. Și sunt de asemenea zile, și ore când nu te cunosc când îmi ești străină ca femeia altuia. Mă îngrijorează bărbații, mă îngrijorez eu, mă distrag propriile-mi griji. E posibil să nu mă mai gândesc la tine mult timp. Deja vezi? Cine ar putea să te iubească mai putin ca mine, iubirea mea?