Cu o aureolă mov în jurul capului
domnișoara Watteau toarnă beton peste mine
Ceva mai încolo printre hangarele goale
câțiva adolescenți fac zgomote cu instrumentele lor de percuție
și deodată soarele se întinde ca o frânghie
Cel ce mănâncă lumea trece
(câte oase mai am Patru Cinci
dar să nu uităm arhitectura lor nupțială)
și iată zarurile cu ochi în loc de puncte
Domnișoara Watteau naște un șoricel cu motor de piatră
odrasla ei mâhnită și întârziată
acum pune lemne în sobă așteaptă să se aprindă singure
și ce frumos le doarme sub cerul veșnic portocaliu tendoanele
aproape i-au căzut




Naturlich mai există locuri pe care nu le știe nimeni
în izolarea viziunii lângă copacul înecat în sudoarea singurătății sale
acolo cu ochii ca un început de faptă bună
noi ascultăm pe gratis niște discuri
și e atâta ceață încât abia se văd cuvintele




1945




* Partea cealaltă; Editura Cartea Românească; Buc.; 1991