Nu, nu plâng, mi-a răspuns
Măicuța bătrână,
Cu brâul de lână.

Numai uneori simt că obrazul meu
E pământul
Pe care s-a prăbușit Meșterul Manole
Și-atunci, după obiceiul din vechime
Trebuie să-l însemn
Cu două izvoare.

Așa a fost într-o zi
Când l-am trimis la oaste
Pe fiul meu Tudor,
Primenindu-l, că era duminică dimineața,
Cu cămașa morții.

Așa a fost când
A căzut de pe mănăstirea lui
Aurel Vlaicu,
Dragul de el, o nimerise atât de frumoasă
Că și zburase !

Și așa a fost
De multe ori,
N-am istoria acum la mine
Să-ți povestesc.
Nu, nu plâng numai că simt uneori
Că obrazul meu e pământul
Și trebuie să-l însemn după obiceiul din vechime
Cu două izvoare.