Toamna, ca o vițelușă bolnavă,
pe care o duc stăpânii răi la tăiere,
a luat calea codrului, pojghețuit și cangrenat de tăcere.

Presimțind însă că umbletul ei
va trezi din somn frunzele căzute,
a mugit, dureros și prelung,
înfiorând borangicul clipelor stătute;

apoi, cu ochii-mpotmoliți de lumină roșcovană
a clipit, mâhnit, din pleoapele, de lacrimi spălate,
și-ngenuchind, blajin s-a rugat
pentru odihna frunzelor picate.

Soarele i s-a-mpleticit în cornițele mărunte,
copacii cu ramuri ostenite dureros au tăcut,
iar vițelușa și-a-ntins trupul, dornic de somn veșnic
și pentru ultima dată a gemut.