Se-aude tropotu-nfundat
Al călărețului de-altădată.
Sufletul codrilor pieriți
Tresare-n noaptea-nspăimântată.


Pe unde, din străvechiul codru,
Ici, colo-un petec mai rămase,
Învie-acuma deodată
Din basmele de iarnă, iazme.


Aici e stuhul des și cântul
Ascuns în lumea surdă-a ceții,
Din vremea când le colindară
Străbunii, triștii, îndrăzneții.


Ni-i plină Toamna de năluci
Și-s oameni tot mai rari în viață.
Pe șesu-ncins de dâmburi, umblă
Noiembre-n șuba lui de ceață.


Își lasă Șesul copleșită
Ființa lui de neguri mute
De-aceste vechi păduri și stuhuri,
De ceața vremilor trecute.


E doar însângerare, taină,
Numai strămoși, numai blestem,
Numai păduri și numai stuhuri,
Numai smintiți din alte vremi.


Un rătăcit, străvechi drumeț,
Pe-un drum cu noi capacane-o taie,
Nici urmă, însă, de vreun sat,
Nici de vreo lampă, de-o văpaie.


Dorm satele-amuțite, dorm
Visând trecutul, dârdâind,
Și buzna dau din grele neguri
Lupi, zimbri și-urșii mârâind.


Se-aude tropotu-nfundat
Al călărețului de-altădată.
Sufletul codrilor pieriți
Tresare-n noaptea-nspăimântată.