O frunză cade și altele se-alungă,
Încet, pe-un drum la Răsărit ce crește.
O, spune-mi inimă, cine să ne-ajungă,
Nu peste toată luna, azi, strălucește?

Întind, sfios, o mână. O, ce grădini cerești
De-o nesfârșită-aromă sufletul mi-l umple
Ca o răcoare, calmă, în care simți că ești
Singurătate, clară, ce urcă pân' la tâmple.

Printre copaci poetul își duce 'ncet povara,
Întoarce vremi cu fața spre apele mirării,
Ca'ntr'o oglindă-și vede iubita, lanul, țara
Și steaua ce 'ntârzie și umbra înserării.


Kamensk, Septembrie, 1942