Cetățile albe, cetățile îndepărtate, numai bănuite,
De unde nimeni n-a coborât, nimeni niciodată...
În spațiul lor e inima mea,
În țara lor rătăcește noaptea mea,
Rămân între voi, cei din jur, dar sunt plecat;
Cineva din mine e într-una plecat
și nu se va mai întoarce.
Cetățile albe sunt peste munții albi,
Peste nourii albi, unde sunt?
Focul le înfioară, le încercuiește -
Sunt singure în străluminarea lor
Și eterne.
Dacă mai atârn de pământ și caut
Printre ruini, sunt numai atât?
Ochii prăfuiți au rămas cu voi
Dar ochii adevărați au fugit.
Nu întrebați de cetățile albe
Porțile lor se deschid o singură dată
Și armonia străbate flăcările.