(...)

Cad picuri grei, rari, care, când ajung pe iarbă, scânteie și scot din pământul prăjit un miros de cărămidă.

Plouă, plouă,
Babele se ouă!...

strigă băieții, aruncând șepcile în văzduh.
Buiumaș își amintește de Sevastița. Se uită la picioarele sale desculțe, le aseamănă cu ale Sevastiței. Nu se deosebesc de loc. Doar că ea are ceva ce n-arată decât băieților în grajdul Basiei, lăptăreasa.
- Mă, întreabă el pe un băiat, Sevastița tot ca noi este?...
- Sevastița? Asta crește una de acele care stau în casa de pe ulița spitalului, de acele ce trag bărbații de mânecă!... răspunde băiatul.

(...)